ISTORIA SIDERURGIEI DIN REȘIȚA: DE LA FURNALE HABSBURGICE LA COMBINATUL SIMBOL AL BANATULUI MONTAN

Istoria siderurgiei din Reșița începe oficial pe 3 iulie 1771, când au fost puse în funcțiune primele două furnale și forje ale uzinelor metalurgice. Aceasta face din Reșița cel mai vechi centru industrial de acest tip de pe teritoriul actual al României, devansând cu mult alte mari uzine europene.

Perioada habsburgică (1771–1855)Imperiul Habsburgic, care stăpânea Banatul, a decis construirea uzinelor începând din 1769, din motive strategice: nevoia de metal pentru armament, construcții și dezvoltare economică. Primele furnale au folosit cărbune de lemn și minereu local din munții Semenicului. În primii ani, producția includea piese din fontă, bare forjate, unelte agricole, cuie, cercuri pentru roți de căruță și chiar elemente militare (ghiulele, bombe). Uzinele au aparținut inițial vistieriei imperiale, administrate prin Direcția Minieră din Oravița. Reșița s-a dezvoltat rapid ca o colonie industrială: au venit muncitori germani (șvabi), olteni și alții, iar orașul a crescut în jurul fabricii. Până în 1776, s-au adăugat colonizări, o capelă, o școală și un oficiu propriu al uzinelor.

Perioada St.E.G. (1855–1920)În 1855, din cauza dificultăților financiare ale imperiului, uzinele au fost vândute consorțiului internațional St.E.G. (Imperial Royal Privileged Austrian State Railway Company), cu capital austriac și francez. Aceasta a dus la modernizări majore, conectate cu dezvoltarea căilor ferate. Reșița a început să producă locomotive, poduri metalice și echipamente mai complexe. Legenda (neconfirmată documentar) spune că metalul de la Reșița ar fi fost folosit la Turnul Eiffel, dar nu există dovezi.

Perioada interbelică – Uzinele de Fier și Domeniile Reșița (U.D.R.)După Primul Război Mondial și Unirea Banatului cu România, în 1920, printr-un decret regal, proprietățile St.E.G. din România au fost transformate în societatea Uzinele de Fier și Domeniile Reșița (U.D.R.). A devenit cea mai mare companie industrială din România interbelică, cu mii de angajați, mine, păduri și uzine. Producea oțel, laminate, locomotive cu abur (inclusiv celebra serie cu numărul 1000), poduri, armament (tunuri, mortiere), echipamente petroliere și electrice. În 1938–1943 a atins producții record, orientate și spre efortul de război.

Perioada comunistă – Combinatul Siderurgic Reșița (CSR)După 1948, uzinele au fost naționalizate. Au trecut temporar prin Sovrom-uri (societăți româno-sovietice), apoi au fost reunite și dezvoltate masiv. În 1962 s-a produs separarea clară: Combinatul Siderurgic Reșița (CSR) pentru oțel și Uzina Constructoare de Mașini (UCM) pentru utilaje grele. Au fost construite furnale moderne (de 700 m³), oțelării, laminoare, fabrici de aglomerare. Reșița a devenit furnizor național esențial de oțeluri de calitate superioară, turbine hidro, locomotive, echipamente pentru energie nucleară, chimie și minerit. Producția era de câteva ori mai mare decât în perioada interbelică, cu exporturi în zeci de țări. Orașul a crescut puternic, devenind un simbol al industrializării socialiste.

După 1989 – declin, privatizări și supraviețuireDupă Revoluție, combinatul a intrat în declin rapid: pierderi, datorii, poluare masivă. Furnalele au fost conservate în anii ’90. Prima privatizare (2000, către americanii de la Noble Ventures) a eșuat spectaculos. În 2004, statul l-a vândut grupului rus TMK (cel mai mare producător de țevi din Rusia) pentru prețul simbolic de 1 euro (plus preluarea datoriilor). A devenit TMK Reșița, axat pe oțelărie electrică (EAF), billete și profile. Numărul de angajați a scăzut dramatic (de la peste 10.000 la câteva sute).

Ulterior, TMK Reșița a fost integrată în Artrom Steel Tubes (Slatina). În 2023, grupul a fost cumpărat de fondul sârbesc Hefestos Capital. Astăzi, siderurgia de la Reșița funcționează la capacitate redusă, cu tehnologie modernă (cuptor electric), dar departe de gloria de odinioară. Uzina Constructoare de Mașini (UCM) a supraviețuit separat, producând utilaje grele.

Moștenire și simbolismReșița rămâne un simbol al ingeniozității industriale românești și bănățene. Patrimoniul include furnalul nr. 2 (monument istoric), locomotive vechi și un muzeu industrial. De la un sat mic în 1771, siderurgia a creat un oraș modern, a adus tehnologie, specialişti și identitate. Astăzi, provocarea este tranziția de la industria grea clasică spre un viitor sustenabil, în contextul decarbonizării europene.Siderurgia reșițeană a scris peste 250 de ani de istorie: de la furnale cu cărbune de lemn habsburgice la oțel modern, trecând prin toate regimurile politice și crizele economice. Este, pe scurt, istoria industrială a României moderne.