DONALD TRUMP DESCOPERĂ CĂ FOARFECA DE PANGLICĂ E MAI UȘOARĂ DECÂT LOPATA

Într-o mărturisire care a zguduit lumea construcțiilor din America, fostul președinte Donald Trump a dezvăluit pe Truth Social că preferă să meargă la tăieri de panglică decât la șantiere. Această declarație a venit ca un șoc pentru toți cei care credeau că omul care promitea să construiască ziduri și să facă America măreață din nou ar fi un iubitor al betonului și al cărămizilor.

Seth Meyers, cunoscutul prezentator de la „Late Night”, nu s-a putut abține să nu ironizeze această nouă filosofie de viață trumpiană. Comicul a subliniat că Trump a evoluat de la omul poporului la aristocratul care se plânge de linguriță prea mică de la caviar. E ca și cum Mărgelatu ar spune că preferă să taie panglica la deschiderea unei crame decât să călce strugurii cu picioarele – tehnică, dar lipsită de autenticitate!

Meyers a reușit să surprindă perfect transformarea unui om care odată se mândrea cu imperiul său imobiliar în cineva care acum consideră că o foarfecă de panglică e mai grea decât o lopată. Ironia situației e că Trump, care și-a construit imaginea pe promisiunea de a „construi”, acum preferă să „inaugureze” – diferența fiind că primul necesită muncă, iar al doilea doar o poză și câteva aplauze.

—

 ANAF-UL VÂNEAZĂ ORGANIZATORII DE NUNȚI, NU MIRILOR LE DĂ AMENZI DREPT  CADOU

Într-o clarificare care a adus oarecare liniște în rândul cuplurilor cu planuri matrimoniale, președintele ANAF, Adrian Nicușor Nica, a explicat că agenția nu pune ochii pe darurile de nuntă ale mirilor, ci pe cei care fac bani din organizarea petrecerilor. Practic, ANAF nu vrea să știe câți lei ați primit în plic, ci câți lei încasează cel care v-a organizat nunțea fără să-i declare.

Nica a subliniat că ANAF lucrează neobosit pentru a combate evaziunea fiscală, în special în restaurante, unde unii patroni tratează bonul fiscal ca pe o raritate arheologică. El a cerut cetățenilor să raporteze aceste cazuri și a anunțat lansarea unei aplicații similare cu cea din Grecia pentru verificarea bonurilor – o aplicație care promite să fie la fel de populară ca o aplicație pentru plata taxelor.

Estimările arată că evaziunea fiscală din România mănâncă aproximativ 10% din PIB, ceea ce înseamnă că bugetul național pierde zilnic 148 de milioane de lei. E ca și cum România ar avea o găleată spartă în care toarnă bani, dar în loc să repare gaura, numărăm câți bani se scurg. Măcar să fim eficienți la numărătoare!

—

REȚEAUA GEORGESCU-POTRA SAU CUM SĂ DESTABILIZEZI O ȚARĂ CU BUGET DE FILM B RUSESC

Procurorul general a confirmat ceea ce mulți bănuiau deja: rețeaua Georgescu-Potra nu e doar un grup de entuziaști ai extremismului de weekend, ci o operațiune orchestrată din exterior, cu regia semnatură Kremlin. E ca un film de acțiune rusesc, doar că în loc de eroi care salvează lumea, avem personaje care încearcă să o destabilizeze cu buget de producție dubios.

Călin Georgescu, susținătorul naționalismului de import, s-a dovedit a fi piesa centrală într-un plan care pare să fie scris de cineva care a văzut prea multe filme cu spioni. În timp ce Horațiu Potra, liderul grupării paramilitare, și-a făcut bagajele pentru Rusia cerând azil politic – o mișcare care e echivalentul diplomatic al unui „am scăpat borcanul și acum fug acasă la mama”.

Detaliile din rechizitoriu dezvăluie o operațiune complexă, cu afaceriști dubioși și finanțare masivă, care pare să fi fost concepută într-o sală de ședințe unde harta României era folosită ca țintă pentru săgețele cu ventuză. Toată povestea ne amintește că vigilența față de dezinformare e la fel de importantă ca vigilența față de persoanele care cred că democrația e un joc de strategie pe calculator.

—

GUVERNUL STABILEȘTE COTE DE HÂRTIE: 15 COLI PE FUNCȚIONAR, CA LA RAȚIILE DE RĂZBOI

Într-o mișcare care ar fi făcut invidios chiar și pe Ceaușescu cu economisirea lui de energie, Guvernul a stabilit ținte clare pentru reducerea consumului de resurse în instituțiile publice până în 2036. Funcționarii nu ar trebui să folosească mai mult de 15 coli de hârtie pe zi – o restricție care sună ca un episod dintr-o distopie birocratică.

Comparativ, la Primăria comunei Bod din județul Brașov, consumul mediu este de 60 de coli pe funcționar – o diferență care sugerează că acolo fie se scriu romane în timpul programului, fie se folosește hârtia ca șervețele de masă. Daniela Gavriloiu, administrator public, subliniază dificultățile în reducerea consumului fără digitalizare – e ca și cum ai cere cuiva să facă baie fără apă, dar să rămână curat.

Consumul de apă trebuie limitat la 6,4 metri cubi pe angajat anual, iar deșeurile de birou nu trebuie să depășească 200 de kilograme pe angajat. Primăria Râșnov a început economisirea prin utilizarea televizoarelor pentru anunțuri publice – o inovație care ar fi revoluționară în 1995. Practic, funcționarii publici vor fi tratați ca pe niște soldați ai mediului, cu rații de hârtie și apă măsurate cu rigla.

—

LUPUL DIN POIANA RUSCĂ ÎNVINS DE O LOCALNICĂ CU NERVI DE OȚEL

În Munții Poiana Ruscă, o dramă seculară între om și lup s-a încheiat cu victoria unei localnice curajoase care a decis că nu mai acceptă terorismul canin în satul ei. Această regiune, unde lupii sunt învăluiți de mituri mai groase decât ceața de noiembrie, a fost din nou teatrul unei confruntări care sună ca dintr-o baladă populară.

Localnicii își amintesc de atacurile din anii ’70, când un lup a rănit grav mai multe persoane, inclusiv pe Maria Sârbu, care a povestit cum animalul avea „trăsături de om” – o descriere care face lupul să sune ca un candidat la concursul de transformare în varcolac. Această credință populară persistă în zonă ca ciupercile după ploaie – greu de eliminat și cu tendința de a se răspândi.

Deși populația de lupi din Carpați este cea mai mare din Uniunea Europeană (o realizare de care ne putem mândri la nivel european), specialiștii subliniază că aceștia evită contactul cu oamenii, fiind mai degrabă temători decât agresivi. E ca și cum am avea cea mai mare armată de introvertite din Europa – impresionant numeric, dar care preferă să stea acasă. Dualitatea dintre frică și respect față de lupi în conștiința românilor e ca relația cu politicienii – știm că există, îi respectăm teoretic, dar preferăm să nu-i întâlnim față în față.

—

JUMĂTATE DE MILION DE ROMÂNI RĂMÂN FĂRĂ ASIGURARE: SĂNĂTATEA DEVINE SPORT DE LUX

Peste 650.000 de români au rămas fără asigurare de sănătate de la 1 septembrie, într-o mișcare guvernamentală care face accesul la sănătate să pară ca intrarea la un club exclusivist. Aceștia riscă să ajungă la spital doar în cazurile în care alternativa e cimitirul – o situație care transformă urgențele în singurul serviciu medical disponibil pentru săraci.

Camerele de gardă sunt deja aglomerate cu pacienți care nu au asigurare, iar asistenții le explică opțiunile de plată ca niște consultanți financiari îmbrăcați în halate. E ca și cum sănătatea ar fi devenit un serviciu premium, iar consultația medicală – un abonament la Netflix al corpului uman.

Președintele Casei de Asigurări de Sănătate Brașov, Ancuța Daisa, a menționat că doar 10% dintre cei afectați au ales să se asigure voluntar, ceea ce demonstrează că majoritatea românilor preferă să-și riște sănătatea decât să plătească 2.430 de lei pe an. O sumă care, să fim drepți, pentru mulți români reprezintă bugetul de vacanță, de Crăciun și de ziua de naștere la un loc. Măcar să fim sănătoși când nu ne permitem să fim bolnavi!

GODLEY, TEXAS: CÂND CÂINII ABANDONAȚI ÎMBRĂȚIȘEAZĂ STILUL DE VIAȚĂ NOMAD ȘI FAC DIN ORAȘ PROPRIA REZERVAȚIE

Locuitorii din Godley, Texas, se confruntă cu o problemă care pare desprinsă dintr-un documentar despre supraviețuire urbană canină: pachete întregi de câini abandonați au decis că străzile orașului sunt noul lor cartier general, transformând zona într-un fel de Burning Man pentru animale fără stăpân. În special în zona Star Ranch, câinii malnutriți și potențial bolnavi au devenit vecinii nepoftiți ai dezvoltărilor rezidențiale, creând o situație care combină grija pentru bunăstarea animalelor cu temerile pentru siguranța publică.

Autoritățile locale, inclusiv poliția din Godley, au confirmat că primesc în mod regulat apeluri despre câini vagabonzi, iar unii locuitori au raportat spectacole impresionante cu până la 40 de câini pe străzi simultan – o scenă care probabil ar face invidioasă chiar și meuta din „101 Dalmațieni”, doar că aici vorbim despre o versiune mai sumbră, fără Cruella De Vil, dar cu destul de mult haos.

În absența unui ofițer specializat în controlul animalelor, poliția locală s-a trezit că trebuie să gestioneze și apelurile legate de câini agresivi, adăugând la paleta deja variată de responsabilități și îndatorirea de a negocia cu animale care nu respectă codul rutier. Un consilier local, probabil obosit de rapoartele zilnice despre invazia canină, a anunțat că va propune o regulă împotriva abandonului animalelor în următoarea întâlnire a consiliului – o inițiativă legislativă care sună ca o încercare de a pune ordine într-un western modern.

Și acum, să analizăm această dramă texană cu ochii unui observator amuzat: Godley pare să fi devenit accidental gazda unei convenții canine non-autorizate, unde participanții au uitat să plece acasă. E ca și cum cineva ar fi organizat o petrecere cu tema „Toți câinii abandonați sunt invitați” și ar fi uitat să specifice ora de sfârșit.

Dezvoltările urbane recente din nordul Texasului au avansat cu viteza progresului, dar au lăsat în urmă o problemă care pare să fie rezolvată cu viteza birocraţiei locale. E fascinant cum civilizația modernă poate construi cartiere întregi în timp record, dar să aibă nevoie de ședințe de consiliu pentru a decide dacă e okay să abandonezi câini pe stradă. E ca și cum ar face un GPS pentru mașini autonome, dar să nu știe cum să navigheze printr-o haită de câini flămânzi.

Ironia e că Star Ranch, un nume care evocă frontiera americană și spiritul pionieresc, a devenit gazdă involuntară pentru o frontieră cu totul diferită – cea dintre responsabilitatea umană și abandonul animal. Cowboys-ii de odinioară se luptau cu vitele sălbatice; locuitorii de astăzi se luptă cu golden retriever-ii și chihuahua-urile care au decis că libertatea e mai importantă decât găzduirea.

—

TRUMP DESCOPERĂ CĂ PRIMUL AMENDAMENT E SUPRAAPRECIAT ȘI BONDI SE PREGĂTEȘTE SĂ-L REPARE CU PROCESE ÎN SERIE

Președintele Donald Trump a făcut o descoperire care ar putea reshapa înțelegerea americanilor asupra propriilor drepturi constituționale: nu este „atât de sigur” în privința libertății de exprimare oferite de Primul Amendament. Această declarație neașteptată a venit ca o revelație politică care pune sub semnul întrebării unul dintre pilonii fundamentali ai democrației americane, fiind exprimată cu nonșalanța cuiva care nu e sigur dacă să comande pizza sau paste la cină.

Afirmația prezidențială a fost rapid urmată de o promisiune din partea Procurorului General Pam Bondi, care a anunțat că administrația va iniția acțiuni legale împotriva grupurilor de stânga pentru ceea ce consideră a fi „discurs de ură” – o categorie care pare să fie definită cu elasticitatea unei gume de mestecat și cu precizia unei prognoze meteorologice pe termen lung. Bondi pare să fi preluat rolul de gardian al discursului public, hotărând ce e acceptabil să spui în țara libertății.

Într-o interacțiune care a atins niveluri de tensiune comparabile cu o negociere de ostatici, reporterul ABC Jonathan Karl a devenit ținta atacurilor verbale ale lui Trump, care l-a criticat pe acesta și întreaga rețea de știri, sugerând că ar trebui să fie vizați pentru modul în care îl tratează. Trump a tratat interviul ca pe o bătălie personală, unde întrebările jurnalistice au fost interpretate drept acte de război mediatic.

Pentru a completa tabloul, Trump a anunțat un proces de 15 miliarde de dolari împotriva The New York Times, o sumă care face ca bugetul anual al NASA să pară bani de buzunar și care sugerează că în viziunea lui, daunele morale se calculează cu aceeași generozitate cu care se calculează deficitul bugetar american.

Să facem puțină analiză a acestei comedii constituționale: Trump pare să fi descoperit că Primul Amendament e ca o garanție la un produs – pare bună pe hârtie, dar în practică poate fi interpretată creativ. E ca și cum ar spune că nu e sigur dacă aerul e necesar pentru respirație, apoi ar angaja pe cineva să dea în judecată atmosfera pentru că nu îi place cum miroase.

Bondi, în rolul de procuror general reformator, pare să vadă „discursul de ură” peste tot, ca un detectiv care găsește indicii criminale în faptul că cineva a lăsat o cană murdară în chiuvetă. E fascinant cum administrația poate să identifice cu precizie chirurgicală „discursul de ură” al adversarilor politici, dar să aibă dificultăți în definirea conceptelor de bază ale libertății de exprimare.

Procesul de 15 miliarde împotriva The New York Times e echivalentul juridic al unui tantrum presidential – când nu îți place ce scrie presa despre tine, îi ceri să plătească suficient cât să cumperi o țară mică. E ca și cum ar critica oglinda pentru că îi arată propriul chip, apoi ar da-o în judecată pentru defăimare.

Libertatea presei în era Trump pare să devină la fel de liberă ca internetul în Coreea de Nord – existent teoretic, dar cu aplicabilitate practică discutabilă. E ironic că țara care a exportat democrația în toată lumea să ajungă să importe tehnici de control mediatic care ar face invidioase regimurile autoritare din secolul trecut.