O ruină a gloriei industriale

Oțelu Roșu, o mică așezare de pe valea Bistrei, cunoscută inițial sub numele de Ferdinand, a fost redenumită și transformată într-un oraș muncitoresc în primii ani ai regimului comunist. De-a lungul a două secole de metalurgie, Oțelu Roșu a devenit un centru industrial important, dar, în prezent, împărtășește soarta tristă a multor foste centre metalurgice și miniere din vestul României.

Ruinele vechilor uzine, câteva clădiri istorice și blocurile muncitorești care se înșiruie de-a lungul șoselei ce traversează localitatea, sunt martori tăcuți ai unei perioade în care orașul era plin de viață. Numele orașului, dat în primii ani ai regimului comunist, rămâne o mărturie a importanței pe care o avea centrul industrial în acea vreme.

„Acum, Oțelu Roșu a rămas doar o localitate de tranzit, unde turiștii se opresc doar pentru a mai bea o cafea, în drumul spre Reșița, Orșova, Timișoara sau spre Hațeg și Hunedoara”, spunea cu ceva timp în urmă unul dintre localnici, potrivit adevărul.ro.

Pe malul drept al râului Bistra, se află ruinele fostului complex metalurgic Oțelu Roșu. „Mult timp combinatul a ținut în viață toată valea Bistrei. De prin anii ’90 a fost închis și vândut pe bucăți. Laminoarele au fost distruse, iar oțelăria nu știu dacă va mai porni vreodată”, spunea un fost angajat al combinatului.

Înființate acum mai bine de două secole, uzinele metalurgice au fost extinse după Al Doilea Război Mondial. Mica așezare a fost numită, în primii ani ai regimului comunist, Oțelul Roșu și a devenit un oraș muncitoresc, a cărui comunitate își lega viața de uzinele metalurgice construite de cealaltă parte a râului Bistra. Presa comunistă lăuda transformările prin care comuna a trecut de la începutul anilor ’50.

În apropierea uzinei metalurgice, au fost ridicate primele blocuri pentru familiile de muncitori stabilite în Oțelu Roșu din toate colțurile României. Noii veniți au fost angajați la uzinele metalurgice și la minele din împrejurimi. Ca și în alte centre miniere din regiune, minoritățile de sași, șvabi și maghiari s-au împuținat cu timpul, dar, populația așezării a crescut în scurt timp la peste 6.000 de oameni după Al Doilea Război Mondial.

Muncitorii erau mândri că orașul lor avea un club muncitoresc, un aprozar, o bibliotecă și câteva spații de recreere, însă, nimic dintre acestea nu echivala cu amploarea la care au ajuns Uzinele din Oțelu Roșu. Uzinele și-au început activitatea la începutul secolului al XIX-lea, sub numele Ferdinandsberg, iar aici era prelucrată fonta produsă în topitoriile de la Rusca Montană și Rușchița.

În perioada interbelică, uzinele din Oțelu Roșu făceau parte din trustul „Titan – Nădrag – Călan”, al magnaților Max și Edgard Auschnith, iar după război au fost naționalizate.

Documentele vremii arată că Oțelul Roșu era singura uzină din România în anii ’50 care livra bare de oţel (4.000 de tone anual) şi fier laminat la rece (1.200 de tone anual). Centrul metalurgic a fost extins cu timpul, iar numărul angajaților săi a ajuns să depășească 5.000 de oameni. O oțelărie electrică a intrat în funcțiune în anii ’70, iar în componența noului combinat se mai aflau laminoarele, o fabrică de oxigen, o fabrică de var și dolomită, o turnătorie și ateliere mecanice.

Combinatul a intrat în declin după 1990. În 1990, când mai avea peste 3.000 de salariați, a fost privatizat, iar în trei ani, numărul muncitorilor a fost redus la circa 600, iar mai multe secții au fost închise. În prezent, o mică parte din vechea uzină a mai rămas în activitate, unele dintre fostele sale terenuri fiind folosite de alte societăți, în timp ce altele au rămas virane și sunt acoperite cu clădiri în ruină.

Astăzi, Oțelu Roșu este un simbol al declinului industrial din România, un oraș care a trecut de la agitația unei comunități muncitorești prospere la liniștea aproape funebră a unei localități de tranzit. În pofida ruinelor și a declinului, amintirile gloriei sale industriale rămân vii în memoria colectivă, servind drept lecție a transformărilor economice și sociale care au modelat destinul acestui oraș.